Felul în care copiii își construiesc frazele atunci când povestesc experiențe stresante ar putea semnala riscul unor viitoare probleme de sănătate mintală, potrivit unui studiu publicat în Nature Mental Health. Cercetătorii au folosit patru modele de procesare a limbajului natural pentru a analiza interviuri înregistrate cu peste 200 de copii cu vârste între 9 și 13 ani. Modelele au anticipat cu o acuratețe ridicată dacă participanții aveau să dezvolte asemenea afecțiuni până la șase ani mai târziu și au depășit evaluarea realizată de un grup de experți.
- Studiul a analizat interviuri cu peste 200 de copii cu vârste între 9 și 13 ani.
- Stilul vorbirii a fost mai relevant pentru predicție decât descrierea propriu-zisă a evenimentelor stresante.
- Cercetătorii spun că rezultatele trebuie testate pe un set de date mai mare.
„Credem că acest studiu oferă o demonstrație solidă a conceptului pentru dezvoltarea unor instrumente scalabile care să identifice indicatorii de risc înainte ca persoanele să fie diagnosticate”, a declarat Chase Antonacci, autorul principal al lucrării și doctorand în neuroștiințe la Stanford School of Humanities and Sciences.
Rezultatul nu înseamnă că modul de exprimare provoacă tulburări psihice și nici că o înregistrare poate înlocui un diagnostic clinic; studiul arată o capacitate de predicție care trebuie confirmată în cercetări mai ample.
Cuvintele de legătură au contat mai mult decât povestea
În toate cele patru modele, structura limbajului a oferit indicii mai puternice decât conținutul relatărilor. Au contat inclusiv cuvintele scurte folosite pentru conectarea ideilor, precum echivalentele pentru „și”, „către” sau „dar”, precum și felul în care copiii își alcătuiau propozițiile.
Rezultatul este în acord cu cercetări anterioare care au asociat anumite tipare lingvistice — între care concentrarea asupra pronumelor la persoana întâi și folosirea frecventă a prepozițiilor și conjuncțiilor — cu probleme de sănătate mintală. Modelele de acest tip fuseseră utilizate mai ales pe texte scrise de adulți pentru identificarea simptomelor prezente. Echipa a verificat dacă ele pot funcționa și pe vorbirea copiilor, pentru anticiparea unor dificultăți ulterioare.
Conținutul nu a fost lipsit de relevanță, chiar dacă a avut o putere predictivă mai mică. Riscul a fost asociat cel mai puternic cu relatări despre violență fizică extremă sau excludere socială severă. În schimb, afirmațiile despre sprijin social, sport și cluburi școlare au fost legate de reziliență. Referirile la terapeuți ori consilieri s-au numărat printre cele mai puternice semnale de protecție identificate.
Interviurile au păstrat nuanțe pierdute într-un singur scor
Înregistrările proveneau dintr-un proiect mai amplu al laboratorului condus la Stanford de Ian Gotlib, care urmărește un grup de tineri pe parcursul mai multor ani. Fiecare interviu dura aproximativ o oră și jumătate și aborda mai multe subiecte, inclusiv evenimente stresante.
Inițial, specialiștii au evaluat interviurile cu ajutorul unui inventar de screening pentru evenimente traumatice. Ei au apreciat severitatea unor factori precum nesiguranța financiară, divorțul părinților, abuzul sau experiența unui dezastru natural, apoi au atribuit fiecărui copil un singur scor pentru stresul cumulat.
Antonacci a explicat că echipa și-a dat seama că transformarea interviurilor clinice într-un număr unic elimina mult din „bogăția, variabilitatea și nuanța” materialului. În noua analiză, modelele lingvistice au putut folosi tocmai această informație suplimentară.
Înregistrările ar putea permite un screening mai accesibil
„Vorbirea este ieftină și scalabilă. Este ușor de obținut, accesibilă și poate fi un predictor mai puternic al apariției problemelor decât oricare dintre ceilalți factori luați separat”, a afirmat Ian Gotlib, autorul senior al studiului și profesor de psihologie la aceeași facultate.
El a comparat această posibilitate cu metode mai dificil de aplicat grupurilor mari, precum recoltările de sânge sau folosirea unor echipamente specializate pentru măsurarea cortizolului, a reacțiilor fiziologice la stres ori a lungimii telomerilor.
Dacă rezultatele vor fi confirmate, semnificația practică ar fi posibilitatea unui screening timpuriu și mai ușor de extins, nu automatizarea diagnosticului sau a deciziilor medicale.
Gotlib a spus că, într-un asemenea scenariu, înregistrări realizate cu telefonul ar putea fi analizate pentru identificarea copiilor aflați la risc cu ani înaintea apariției unei tulburări. Următorul pas anunțat este însă testarea modelelor pe un set mai mare de date.
Ați considera util un asemenea instrument de screening dacă ar rămâne sub supravegherea specialiștilor și ar fi validat pentru limba română?
